Cine întreabă nu hărțuiește

Mi-a spus-o cineva în care am încredere, din comunitate: nu sunt bine văzut la primărie. Nu pentru că aș fi făcut ceva rău. Ci pentru că întreb prea mult.

Reacția mea a fost dublă, și cele două jumătăți se băteau cap în cap. Întâi, o mulțumire pe care mi-e puțin rușine s-o recunosc: dacă deranjez, înseamnă că mișc ceva. Nu deranjezi pe nimeni stând deoparte. Apoi, imediat, opusul, care a șters-o pe prima. Am simțit cum se închide o ușă — cum, din pricina câtorva funcționari care pur și simplu nu vor să-și facă treaba, tocmai noi, cei care încercăm, o să pierdem terenul câștigat.

De la ai mei, întrebarea vine mai direct. De ce te obosești? Ești departe, ai viața ta acolo, ce-ți pasă ție de un drum dintr-un sat din care ai plecat? Te lupți cu morile de vânt.

M-am gândit la întrebarea asta mai mult decât mi-ar plăcea să recunosc. Nu pentru că n-aș avea un răspuns, ci pentru că răspunsul cere să lămurești întâi o confuzie — cea dintre a întreba și a hărțui.

Ce am cerut

Hai să spun exact ce am cerut, pentru că de aici pornește totul.

Am cerut bugetul comunei și pe ce s-a cheltuit. Situația unor drumuri și cui aparțin. Contractele plătite din bani publici. Lucruri mărunte, fiecare pe rândul lui.

Nimic din toate astea nu e secret. Ba mai mult: legea obligă primăria să le publice singură, din oficiu, fără să i le ceară cineva. Bugetul, contractele, lista documentelor — toate ar trebui să stea deja pe pagina de internet a primăriei, la vedere (Legea 544/2001, articolul 5).

Cu alte cuvinte, cea mai mare parte din ce am întrebat n-ar fi trebuit să fie o întrebare. Faptul că a trebuit s-o pun spune ceva despre primărie, nu despre mine.

Iar legea nu-mi cere să explic de ce întreb. Nu-mi cere să locuiesc acolo. Nu-mi cere cetățenie dovedită la fiecare cerere, nici măcar un motiv. Un e-mail e de ajuns. Restul e obligația lor.

Ce am primit

La primăria comunei unde am teren am trimis, într-un an, peste 50 de cereri și petiții. Într-o singură zi, 23 — fiecare pe alt subiect. Recunosc, sună mult. O să revin la asta, pentru că e exact locul unde cuvântul „hărțuire” își face intrarea.

Ce am primit spune mai mult decât o cifră. Un răspuns îmi reproșa, apăsat, „nenumăratele” e-mailuri. Altul se încheia cu o mulțumire care spunea, de fapt, tot: că le port eu de grijă timpului lor.

Ca să văd dacă e doar la mine, am trimis aceeași cerere, în aceeași zi, la 44 de primării din două județe. 3 din 44 mi-au răspuns pe fond în cele 10 zile pe care le dă legea. La 30 de zile, mai puțin de o treime. 8 nu mi-au răspuns niciodată — nici după reclamație. 6 mi-au trimis doar un număr de înregistrare și nimic altceva. Până la urmă, 27 au răspuns, dar 10 dintre ele abia după ce am insistat.

Pune asta lângă altceva. Un minister mi-a răspuns în 6 zile, o prefectură în 2. Instituțiile mari, cu mii de cereri, se descurcă. Primăria de la marginea satului, cu o singură cerere, tace.

Nu e o impresie de-a mea. O redacție a trimis, anul trecut, 325 de cereri către toate primăriile de oraș din țară. Aproape 10% n-au răspuns deloc. Iar acela a fost un test la oraș. La sate, unde am întrebat eu, nu s-a uitat nimeni.

Cine hotărăște ce e „provocare”

Acum să iau partea cealaltă în serios, fiindcă are și ea o bucată de adevăr.

Un funcționar de la ghișeu chiar e uneori înjurat, filmat, împins. Sunt oameni care intră într-o primărie ca la scandal, cer documente țipând și pleacă cu o filmare pentru rețele. Asta nu e transparență, e gălăgie. Iar dorința de a-l apăra pe omul de la ghișeu e legitimă.

Problema începe când legitimul ăsta se scrie în lege cu cuvinte de cauciuc. Există chiar un proiect care ar amenda „comportamentul provocator, intimidant sau recalcitrant” față de instituții. Sună rezonabil — până întrebi cine hotărăște ce înseamnă „provocator”. Răspunsul e: chiar instituția provocată. Cel pe care îl incomodezi decide dacă l-ai incomodat prea tare.

Aici e toată diferența pe care cei care confundă lucrurile n-o fac. Una e presiunea, alta e hărțuirea.

Presiunea înseamnă să întrebi în scris, politicos, pe lege, și să nu te oprești la primul „nu”. Hărțuirea înseamnă insulte, amenințări, aceeași cerere trimisă a suta oară după ce ai primit deja răspuns. Eu am făcut primul lucru. Legea, de altfel, nici nu cunoaște cuvântul „hărțuire” când vine vorba de cereri de informații. În schimb, presupune că ești de bună-credință până la proba contrară — iar cine te acuză de rea-credință trebuie s-o dovedească, nu doar s-o simtă.

Sunt cinstit până la capăt. Dacă cineva ar cere unei primării mici, dintr-o singură lovitură, toată activitatea ei pe 10 ani, aș înțelege un „veniți la sediu”. S-a întâmplat, și o instanță a dat dreptate primăriei. Dar eu n-am cerut așa ceva. Am cerut lucruri punctuale, pe subiecte diferite, dintre care cele mai multe trebuiau oricum publicate. 23 de cereri într-o zi înseamnă 23 de întrebări simple, nu un raft golit peste noapte.

Și mai e ceva. În aceeași zi în care mi-au ocolit întrebările incomode, aceiași oameni mi-au răspuns punctual la o întrebare care nu-i deranja. Deci pot. Când vor.

Jumătate de drum

O dată chiar a mers.

Comunitatea a cerut, cu acte, ca un drum de care nu răspundea nimeni să fie recunoscut ca drum al comunei. Consiliul a votat. Ba chiar a recunoscut, în ședință, că trebuia făcut demult.

Atât. Un drum. Apoi ușa s-a închis la loc. Mai sunt câteva, în aceeași situație, într-o zonă cu plan de urbanism aprobat, unde e datoria primăriei să se ocupe. Iar vorba care circulă acum e că nu mai vor să preia niciunul — fiindcă au văzut că unul singur a putut fi împins, și că restul pot fi lăsate în ceață.

Să fim limpezi ce li se poate cere și ce nu. Dacă iau sau nu un drum în grija lor o decide consiliul; nu-i poți obliga. Au dreptul să spună nu. Dar la o cerere scrisă sunt obligați să răspundă, orice ar decide pe fond. Au dreptul să spună nu. N-au dreptul să tacă.

Iar despre morile de vânt: moara s-a învârtit o dată, pentru jumătate de drum. Faptul că s-a oprit nu dovedește că n-am avut dreptate. Dovedește cât de ușor se oprește totul când nu mai întreabă nimeni.

Cine plătește

Aici e partea pe care am înțeles-o târziu.

Am scris cândva că cel plecat e mai liber să întrebe, fiindcă nu e prins în rețeaua locală, n-are ce pierde. Aveam dreptate doar pe jumătate. Eu chiar n-am ce pierde. Dar vorba tot ajunge la mine — prin vecini, prin rude, prin cei rămași. Iar „nu e bine văzut” nu mă atinge pe mine, de la mii de kilometri. Îi atinge pe ei. Distanța nu te scoate din rețea. Doar mută costul pe umerii altora.

Și mai e un preț, pe care l-au plătit oameni care n-au cerut decât un răspuns. Când primăria a răspuns, în sfârșit, la cererile mai multora dintre noi, a trimis totul într-un singur plic, deodată, la toți. Cu numele fiecăruia, adresa de acasă, numărul de telefon — iar în unele cazuri, codul numeric personal — la vedere pentru toți ceilalți. Ceruserăm transparență despre banul public. Am primit, în schimb, transparența datelor noastre, unul către altul.

N-am lăsat baltă

Așa că, atunci când mă întreabă de ce mă obosesc, iată ce fac, de fapt, de la mii de kilometri.

Îmi plătesc impozitul pe ce am acolo, ca oricine rămas. Am încercat, de la distanță, să îndrept o greșeală din cadastru. Am strâns actele pentru ca niște drumuri de care nu răspundea nimeni să treacă în grija comunei. Nimic eroic. Munca pe care ar face-o oricine ține la un loc și se întâmplă să nu mai locuiască în el.

Plecat nu înseamnă că am lăsat baltă ce am acolo. Înseamnă doar că grija mea se face în scris, seara, după program, de departe.

Ce rămâne

A întreba ce se face cu banul public nu e un act de dușmănie. E cel mai mic gest de grijă față de un loc — și e cu atât mai greu de numit „hărțuire” cu cât e mai des singurul pe care îl mai face cineva.

Cine întreabă nu hărțuiește. Cere socoteală. Iar o primărie care se poartă ca și cum întrebarea însăși e o jignire spune, fără să vrea, exact de ce merita pusă.