Comasarea și omul din sat
Hai să spun de la început ce e adevărat în argumentul celor care cer comasarea comunelor, pentru că este adevărat și pentru că n-are rost să ocolesc partea grea. Da, sunt sute de comune în România care nu se descurcă din banii lor. Da, în multe dintre ele primăria cheltuie aproape tot ce strânge doar ca să se țină pe picioare — înainte de vreun drum, vreun serviciu, vreo investiție. Sistemul chiar e stricat.
Numai că nu asta e întrebarea. Întrebarea e ce anume repari și cu ce.
Cât costă o primărie doar ca să existe
Exemplul care circulă acum peste tot este comuna Bara, din județul Timiș. Are 299 de locuitori. Din veniturile ei strânge cam 860.000 de lei pe an. Ca să funcționeze, primăria cheltuie în jur de 2.700.000 — de trei ori mai mult decât produce. Diferența, plus banii de investiții, vin de la stat.
E un caz greu și n-are rost să-l îndulcim. Dar contează cum îl numim. Problema nu e că statul ajunge cu bani la niște oameni de la marginea țării. Problema e că, într-un loc ca Bara, banii se duc mai ales pe întreținerea primăriei, nu pe ce ar trebui să primească omul. Primăria ajunge să existe mai mult pentru ea însăși. Asta e boala. Și, într-un an în care statul se împrumută pentru fiecare leu în plus, boala sună și mai urât: ne împrumutăm ca să ținem în viață niște birouri care nu dau nimic înapoi.
Până aici, cei care cer comasarea au dreptate. De aici încolo, nu mai au.
Două feluri de bani
Într-o primărie sunt două feluri de cheltuieli, și dacă le amesteci, greșești și leacul.
Unii bani se duc pe întreținerea aparatului: contabilitate, achiziții, avize, birouri. Bani care nu ajung la nimeni — doar țin mașinăria pornită.
Alți bani se duc pe ce primește chiar omul: drumul pietruit, ajutorul pentru bătrânul din capătul satului, un funcționar la care ai la cine să te duci, un primar ales de tine, nu numit de la județ.
Comasarea le taie pe amândouă deodată, fără să le deosebească. Scapi de birouri — bine. Dar tai și legătura cu omul — rău. E o unealtă grosolană: ca să scapi de o infecție la deget, tai mâna. Întrebarea corectă e alta: cum scapi de birocrație fără să tai și omul?
Pui la un loc birourile din spate — contabilitatea, achizițiile, avizele — de la mai multe comune. Nu pui la un loc primarul care se urcă în mașină și merge în sat. Comasează aparatul, nu omul.
O comună care se ține singură
Cei care cer comasarea spun, pe scurt: comunele mici trăiesc pe spinarea celorlalți, deci desființează-le. E o vorbă care se sparge la primul exemplu real.
Iau comuna Pârâu, din județul Brașov — mai multe sate, câteva mii de oameni. Nu dintr-un reportaj, ci din execuția bugetară oficială, publicată chiar pe site-ul comunei, pe prima jumătate a lui 2026:
- din veniturile ei, comuna a strâns 2.580.283 de lei;
- pe funcționare a cheltuit 2.577.079 de lei.
Citește-le de două ori. Banii pe care îi produce comuna acoperă aproape tot cât o costă să funcționeze. Se ține singură. Nu e sat pustiu ținut în viață de la centru ca să nu se scufunde — e o comună mică ce face cât cheltuie ca să meargă.
Ca să fiu corect până la capăt, spun și ce nu se potrivește. În procentul de acoperire intră și o parte care vine tot de la stat: cota din impozitul pe venit, împărțită înapoi comunelor. Dacă socotesc numai ce produce strict comuna, ajung cam la 42% — tot mult mai mult decât la Bara, unde abia se strânge sub o cincime. Aceeași etichetă, „comună mică”, și două lumi diferite.
Încă două lucruri, ca să nu par că aleg cifrele care îmi convin. Sunt date pe jumătate de an, iar veniturile au intrat peste cât se planificase (comuna are pădure, prin ocolul silvic), așa că nu le înmulți orbește cu doi. Și da, pe investiții s-a cheltuit puțin — vreo 11%. Un om corect va spune: se ține pe picioare, dar nu prea investește. Adevărat. Dar una e o comună care se întreține singură și mai are de lucru la investiții, și alta e una care nici funcționarea nu și-o duce. Nu-i aceeași boală și nu-i același leac.
Măsori omul greșit
Aici e miezul. Dacă pui Bara și Pârâu în aceeași oală — „comune sub atâția locuitori” — și tai după numărul de oameni, ștergi de pe hartă și comuna care se descurcă, odată cu cea care se îneacă.
Pârâu se ține pentru că are din ce: pădurea. Nu orice comună mică are. Tocmai de asta concluzia nu e „nicio comună să nu se unească vreodată”. E mai simplă și mai greu de combătut:
Uită-te la cât produce comuna, nu la câți oameni are.
O reformă serioasă ar face trei lucruri, în ordinea asta: taie ce nu ajunge la nimeni — birourile pe care le poți pune la un loc sau muta pe calculator; întărește ce ajunge la om — primarul și serviciile din sat; și repară veniturile acolo unde sunt prea mici. Niciunul dintre ele nu se cheamă „câte primării sunt”.
Sistemul e stricat, aici suntem de acord. Dar un lucru prost făcut nu se repară făcându-l mai mare. Se repară schimbându-l. Tai birourile care se hrănesc pe ele însele și aperi omul care ajunge la om. Comasează aparatul, nu omul.
Cifrele despre Bara sunt din reportajul „Statul degeaba”; cele despre Pârâu, din execuția bugetară pe prima jumătate a anului 2026, publicată pe site-ul oficial al comunei.