Cum ajunge un drum să fie al comunei și prins în buget

M-a întrebat, zilele trecute, cineva plecat de mult din țară — o femeie care ține la locul de acasă, dar se pierde în hățișul de vorbe pe care i-l aruncă primăria de fiecare dată: „domeniu public”, „clasificare”, „nomenclator”, „inventar”. Voia doar să înțeleagă un lucru simplu: ce trebuie, până la urmă, ca drumul din fața casei ei să fie al comunei și să poată fi reparat din bani publici?

Am încercat să-i explic pe îndelete, fără cuvinte de speriat. Scriu aici aceeași explicație, pentru oricine se află în aceeași ceață. Nu e greu de înțeles. E doar făcut, dinadins sau din delăsare, să pară greu.

Pe scurt, un drum nu devine „al comunei” dintr-o singură hârtie. Trece printr-un șir de pași, fiecare cu numele lui pompos. Iată-i, pe rând.

1. Al cui e drumul acum

Întâi trebuie să știi un lucru: un drum pe care nu-l repară nimeni e, aproape întotdeauna, un drum privat. E fie al proprietarilor de pe el, fie al celui care a parcelat și a vândut terenurile — dezvoltatorul. Atâta timp cât e privat, primăria n-are voie să bage un leu în el. Nu din rea-voință; pur și simplu nu poate cheltui bani publici pe un bun privat.

De aici pornește totul: ca să fie reparat din bani publici, drumul trebuie mai întâi să devină public. Adică al comunei.

2. Donația

Primul pas real e ca proprietarul drumului — omul, oamenii sau dezvoltatorul — să-l dea comunei. Se cheamă donație și se face la notar, printr-un act.

De multe ori, cine împinge pasul ăsta e chiar dezvoltatorul: după ce a vândut parcelele, drumul îi rămâne pe cap, cu impozite și bătăi de cap, așa că se grăbește să scape de el dăruindu-l primăriei. Bun. Important e că cineva face oferta, în scris.

3. Consiliul acceptă

Donația nu e de ajuns. Nimeni nu-ți poate băga un drum în curte fără voia ta — nici măcar unei primării. Deci consiliul local trebuie să accepte donația, printr-o hotărâre votată în ședință.

Abia aici drumul începe, pe hârtie, să devină al comunei. „Începe”, pentru că — vei vedea — între a fi acceptat și a fi cu adevărat public mai e cale lungă.

4. Trecerea efectivă în domeniul public

Și acum, partea pe care aproape nimeni n-o știe și unde se pierd cei mai mulți ani.

O donație acceptată printr-o hotărâre nu înseamnă că drumul a și trecut, efectiv, în „domeniul public” al comunei. Trecerea asta e un pas separat, care trebuie chiar făcut și înscris în evidențe. Dacă nu-l face nimeni, drumul rămâne într-un fel de purgatoriu: acceptat, dar tot privat în acte.

Știu un caz în care, între acceptarea donației și trecerea efectivă în domeniul public, au trecut aproape 10 ani. Aproape 10 ani în care, pe hârtie, „era rezolvat” — și în care, de fapt, nu se mișcase nimic.

5. Clasificarea

Odată devenit public, drumul trebuie și clasificat — adică i se dă o categorie: drum comunal, stradă, uliță. Pare o formalitate. Nu e. Fără o categorie legală, drumul e greu de prins în programe și de reparat cu acte în regulă.

Și clasificarea asta, de multe ori, nu se face de la sine. Se face după ce cineva insistă, cerere după cerere.

6. Inventarul și numele străzii

Mai sunt două lucruri fără de care drumul, deși „public”, tot nu există cu adevărat pentru administrație.

Unul e inventarul domeniului public — lista oficială a bunurilor comunei. Dacă drumul nu e trecut acolo, e ca și cum n-ar fi: nu apare în evidența pe care se sprijină bugetul.

Al doilea e nomenclatorul stradal — numele și numerele. Fără el, drumul n-are adresă, iar fără adresă se blochează o groază de alte lucruri, de la înscrierea unei case până la racordări.

7. Abia acum: bugetul

Când — și numai când — drumul e public, clasificat, trecut în inventar și cu nume, abia atunci poate fi prins în bugetul comunei și depus la un program de finanțare. Abia atunci primăria poate, în sfârșit, să-l repare cu bani publici fără ca primarul să-și asume vreun risc.

Ăsta e tot lanțul. 7 pași, dintre care oricare se poate împotmoli ani de zile.

De ce contează să știi toate astea

Pentru că, atunci când primăria îți spune „păi drumul a fost preluat”, tu poți acum să întrebi mai departe: preluat cum? Acceptat prin hotărâre, dar trecut efectiv în domeniul public? Clasificat? Trecut în inventar? Cu nomenclator?

De cele mai multe ori, răspunsul se oprește la primul pas bifat, iar restul lanțului stă pe loc. Un drum poate fi „preluat” în vorbe și tot de pământ în realitate, fiindcă s-a făcut pasul unu și s-a uitat de la doi încolo.

Nu-ți trebuie să fii jurist ca să ceri asta. Îți trebuie doar să știi că lanțul are 7 verigi, nu una — și să întrebi, în scris, de fiecare dintre ele.

Ce rămâne

I-am spus vecinei mele un singur lucru, la capăt: nu te lăsa liniștită de cuvântul „preluat”. Întreabă la ce pas s-a oprit treaba. De cele mai multe ori, nu s-a oprit fiindcă nu se putea. S-a oprit fiindcă nu a mai întrebat nimeni.